Octavian Paler

-Ai vrea sa-mi iei un interviu? deci…..zise Dumnezeu.
-Daca ai timp... am raspuns eu.
Dumnezeu a zâmbit, spunând:
-Timpul meu este eternitatea. Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?
-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu a raspuns:
-Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, apoi iarasi tânjesc sa fie copii; ca îsi pierd sanatatea ca sa faca bani si apoi îsi cheltuiesc banii ca sa-si refaca sanatatea; faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.
Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:
-Ca un parinte, care sunt câteva din lectiile de viata, pe care ai dori sa le învete copiii Tai?
-Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca de asemenea trebuie sa se ierte pe ei insisi.
-Multumesc pentru timpul acordat..am zis umil. Ar mai fi ceva: ce ai dori ca oamenii sa stie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind si a zis:
-Doar faptul ca sunt aici, intotdeuna…

Istorie de dragoste

Uneori imi doresc sa dansez incontinuu.
Uneori imi doresc sa nu mai fiu dezamagita de prieteni.
Uneori imi doresc sa te vad.
Uneori imi doresc sa numai plang.
Uneori imi doresc sa numai pierd pe nimeni.
Uneori imi doresc sa fiu copil.
Uneori imi doresc sa te gasesc.
Uneori imi doresc sa pot opri timpul in loc.
Uneori imi doresc sa iubesc.
Uneori imi doresc ca ziua sa aiba 25 de ore.
Uneori imi doresc sa aud marea. Si vantul.
Uneori imi doresc sa termin ce am inceput.
Uneori imi doresc sa fiu eu.
Uneori imi doresc sa o iau de la inceput.
Uneori imi doresc sa pot zbura.
Uneori imi doresc sa fiu barbat.
Uneori nu imi doresc nimic.

Ultima oara cand m-a prins usor dragostea nici nu m-a mai lasat. A crescut in mine ca un copil care nu vrea sa se nasca. Acum este ca o furtuna si n-o mai pot stapani. Viata mea depinde de acea dragoste care nu s-a concretizat nici macar printr-o privire; si asta doare, doare atat de mult incat nu stiu ce sa mai fac. Zilnic scriu in minte scrisori de dragoste dar, ce e mai trist e ca nici macar in imaginatie nu am curaj sa le expediez.

Nu vor ajunge niciodata acolo unde trebuie si e pacat, ca pe el chiar l-as fi iubit asa cum n-am mai facut-o niciodata. E drept ca dintr-un anumit punct de vedere sunt fericita pentru ca am convingerea ca sunt singurul om din lume care iubeste atat de intens incat nu mai vede nimic altceva (sau pe nimeni altcineva). E o nebunie la mine in dreptul pieptului. Inima mi se deplaseaza dupa iubitul meu care nu stie ca e iubitul meu si fiecare miscare brusca pe care o face imi da dureri cumplite. L-as ruga sa stea locului dar asta ar distruge legatura dintre noi. M-ar crede nebuna.

Stiu ca voi muri din dragoste. Macar voi avea satisfactia ca voi fi suficient de tanara si ca voi fi frumoasa atunci cand ma va acoperi pamantul. Iar dragostea mea mare va muri si ea odata cu mine fara sa fie vazuta de ochii iscoditori ai celor care ma vor insoti pe ultimul drum. Iar dragul meu drag nu va sti niciodata ca el a avut o mare legatura cu povestea aceasta. Dar va fi trist si nu va sti de ce.

Doar atunci o sa-i lipsesc. Si isi va afunda fata intr-o perna si va plange mult, aparent fara motiv. Nu stiu cum va putea trai in continuare avand in vedere faptul ca el a fost singura mea iubire adevarata. Ar trebui sa simta lucrurile astea, eu mereu am cunostinta de ele.

Regret ca voi lua toata dragostea cu mine, dar este a mea si nu o pot lasa pe maini nesigure.

Nu stiu....

Nu stiu ce sa intampla cu mine, ma simt constransa uneori…nu suport sa fiu controlata si inselata.
As vrea sa plec sa ajung undeva departe...undeva unde e liniste…iubire, dar poate ca asta e destinul meu si ar trebui sa-l urmez cu mandrie…poate nu e cel mai negru destin, dar sunt sigura ca are o tenta de gri.
Imi pare rau cand mi sa taie aripile in zbor…doare si caderea…dar urcarea doare cel mai mult…
Uneori imi doresc sa strapesc sentimetul de ura din suflet.
Iubesc sa fie o armonie deplina, iubesc ca toate lucrurile sa mearga pe drumul ce duce spre adevar,spre lumina.
Vreau sa demonstrez ceea ce sunt, dar imi e teama.Imi e teama ca ceilalti sa nu ma raneasca pentru ca nu as mai suporta o noua tradare.
Deseori ma simt singura in fata greutatilor cotidiene si ma interiorizez.
Poate ca nu e bine ceea ce fac.
Astept un indicator de drum care imi va spune candva calea corecta succesiunii mele.
Toate lucrurile spuse asa ca sa umple conversatiile ma dor…simt cateodata ca cineva mi-a spart globul de cristal in care odinioara eram inchisa.
Lucrurile nu-si mai au rostul.
As vrea sa scap de aici…dar stiu ca nu ar fi o dovada de curaj sa ies din joc…normal este daca am intrat sa continui si sa-i respect regulile.
De ce uneori ma simt atata de usoara, atat de sus si alteori scad sub nivelul marii?
Imi vin in minte o multime de intrebari, dar niciun raspuns clar.