Ultima oara cand m-a prins usor dragostea nici nu m-a mai lasat. A crescut in mine ca un copil care nu vrea sa se nasca. Acum este ca o furtuna si n-o mai pot stapani. Viata mea depinde de acea dragoste care nu s-a concretizat nici macar printr-o privire; si asta doare, doare atat de mult incat nu stiu ce sa mai fac. Zilnic scriu in minte scrisori de dragoste dar, ce e mai trist e ca nici macar in imaginatie nu am curaj sa le expediez.

Nu vor ajunge niciodata acolo unde trebuie si e pacat, ca pe el chiar l-as fi iubit asa cum n-am mai facut-o niciodata. E drept ca dintr-un anumit punct de vedere sunt fericita pentru ca am convingerea ca sunt singurul om din lume care iubeste atat de intens incat nu mai vede nimic altceva (sau pe nimeni altcineva). E o nebunie la mine in dreptul pieptului. Inima mi se deplaseaza dupa iubitul meu care nu stie ca e iubitul meu si fiecare miscare brusca pe care o face imi da dureri cumplite. L-as ruga sa stea locului dar asta ar distruge legatura dintre noi. M-ar crede nebuna.

Stiu ca voi muri din dragoste. Macar voi avea satisfactia ca voi fi suficient de tanara si ca voi fi frumoasa atunci cand ma va acoperi pamantul. Iar dragostea mea mare va muri si ea odata cu mine fara sa fie vazuta de ochii iscoditori ai celor care ma vor insoti pe ultimul drum. Iar dragul meu drag nu va sti niciodata ca el a avut o mare legatura cu povestea aceasta. Dar va fi trist si nu va sti de ce.

Doar atunci o sa-i lipsesc. Si isi va afunda fata intr-o perna si va plange mult, aparent fara motiv. Nu stiu cum va putea trai in continuare avand in vedere faptul ca el a fost singura mea iubire adevarata. Ar trebui sa simta lucrurile astea, eu mereu am cunostinta de ele.

Regret ca voi lua toata dragostea cu mine, dar este a mea si nu o pot lasa pe maini nesigure.