Cerul este acoperit de un tapet cenusiu…norii sunt incarcati…si ploaia incepe sa cada stingand setea din suflete, dar alimentand spaima.
Devenim fricosi si mici.
Ne ascundem de noi insine si ne impunem sentimente ce nu le avem…cel putin asa ne simtim protejati.
Mastile ne-au ramas. Sufletul ne e uscat. Soarele nu mai rasare.
Iubim sa nu fim mintiti, dar ne inselam singuri. Ne construim propria lume radicand ziduri inalte in jurul nostru.
Devenim retrasi si ne inchidem in noi.
Luna isi face usor loc pe bolta plina de stelute ce lucesc. E singura ce ne inmoaie sufletele. Si ne amintim de copilarie…de serile cand ascultam simfonia greierilor si cand simteam sub talpile mici firul ierbii fraged. Ne reintoarcem in timp.
Nimic nu ne mai opreste acum. Parca prindem aripi si adormim cautand calea catre inca o zi spre adevar.
...inca o zi spre adevar...si inca una si inca una si tot asa.superb:*
RăspundețiȘtergere